Munca inteligentă este o temă relevantă în practica mea de coaching. De curând am publicat prima carte pe această temă “Munca inteligentă. Mai mult sens. Mai multă valoare”
În multe sesiuni de coaching, în jurul obiectivelor legate de muncă inteligentă și performanță sustenabilă, se repetă o idee: “mă simt vinovat(ă) când mă aleg pe mine/aleg pentru mine”. Cum spune proverbul românesc “buturuga mică răstoarnă carul mare” – vinovăția pe care o simțim atunci când facem o alegere diferită, nouă, în sistemul nstru de referință – am învățat că este un obstacol în calea schimbării și transformării. Ne ține pe loc. Văd util să învățăm cum să abordăm vinovăția, să îi înțelegem rolul și să o includem în călătoria noastră de transformare.
În lucrul cu vinovăția, mă inspiră abordarea sistemică dezvoltată de Bert Hellinger. Acesta vede vinovăția nu doar ca o emoție individuală, de natură psihologică. O vede ca fiind un fenomen relațional. Apare în spațiul dintre oameni și reflectă felul în care ne raportăm la apartenență, la ordine și la echilibrul dintre a da și a primi. Privită din această perspectivă, vinovăția încetează să mai fie „ceva de eliminat” și devine un semnal profund despre locul nostru în sistemele din care facem parte.
Două fețe ale vinovăției
Bert Hellinger face o distincție esențială între două tipuri de vinovăție.
1. Vinovăția care ne leagă în relații
Aceasta este vinovăția „funcțională”. Apare atunci când am făcut sau am spus ceva care afectează relația – când am rănit, exclus sau ne-am retras dintr-un schimb echilibrat. Această vinovăție are un rol sănătos: ne face conștienți de impactul nostru asupra celorlalți, ne invită la reparație, susține coeziunea și încrederea în relații. În acest context, vinovăția nu este un dușman, ci un mecanism de reglare a apartenenței. Ne semnalează un spațiu de derapaj, un spațiu în care putem acționa pentru a restabili ordinea, armonia în relație. Pentru a aparține.
2. Vinovăția care ne limitează
Există însă și o formă mai profundă și mai paradoxală de vinovăție: aceea care apare chiar atunci când ne îndepărtăm de sistem (sistemul de referință) pentru a crește. De exemplu: când devenim „mai buni” decât părinții noștri (mai educați, mai împliniți, mai liberi), sau când alegem diferit față de normele familiei/organizației/echipei, sau când refuzăm să purtăm mai departe suferința sau alegerile altora. Această vinovăție nu vine din încălcarea unei reguli explicite, ci dintr-o loialitate inconștientă față de sistem. Este o vinovăție care spune: „dacă eu sunt bine, iar voi nu ați fost, fac ceva greșit.”
Cred că cei aflați în roluri de autoritate și leadership au nevoie de această ecologie: să simtă vinovăția și să îi înțeleagă mesajul. Poate este ceva ce au de reparat sau, poate este curajul de a face o alegere diferită față de cei din jurul său. Necesită încetinirea ritmului, reflecție și conectare cu sine și ceilalți. Coachingul ne ajută să încetinim ritmul, să creăm sens și valoare.
Vinovăția și nevoia de apartenență
În sistemele umane (organizații, echipe, familii), nevoia de apartenență este fundamentală. Pentru a rămâne incluși, suntem dispuși – adesea inconștient – să facem compromisuri majore cu propriile noastre alegeri. Astfel, vinovăția devine un preț plătit pentru a rămâne conectați, un semnal că ne apropiem de o limită a sistemului, uneori, o dovadă de iubire profundă, chiar dacă dureroasă.
Hellinger spunea că, în multe situații, oamenii preferă să fie nefericiți împreună decât fericiți separat. Cred că vedem cu toții aceste alegeri în mediul organizațional cât și personal.
Vinovăția „funcțională” & vinovăția „care ne limitează”
În rolul de coach, văd util să ajut oamenii cu care lucrez să facă distincția între vinovăția care susține viața și apartenența și cea care ne limitează, ne ține pe loc.
Ordinea și echilibrul
Vinovăția este strâns legată de principiile sistemeice (două legi) sistemice: ordinea și echilibrul între a da și a primi. Ordinea înseamnă că fiecare membru al sistemului are un loc. Când ordinea este respectată, relațiile curg mai natural. Când este încălcată, apare tensiunea – și implicit vinovăția. În relațiile adulte, există o nevoie constantă de echilibru.
Dacă oferim prea mult fără să primim sau primim fără să dăm, apare un dezechilibru care generează vinovăție. Avem nevoie să cultivăm echilibrul între a da și a primi.
Ca lider sau ca profesionist, relația cu vinovăția influențează direct: deciziile pe care le luăm, limitele pe care le punem, gradul de autonomie, capacitatea de a crea valoare. Mulți lideri rămân „blocați” între: dorința de a evolua și nevoia de a rămâne loiali sistemelor din care provin. Iar vinovăția este exact spațiul dintre aceste două forțe.
Vinovăția nu e un semn că faci ceva greșit. Uneori… este semnul că ești pe cale să faci ceva diferit.
O întrebare și o provocare pe care o văd utilă este:
– Am curajul să aleg asta… chiar și cu vinovăție?
